Procesul de la Canal: O mascaradă judiciară în vremuri de teroare
În august 1952, într-o sală aglomerată cu 600 de reprezentanți ai angajaților de la Canal și cu mii de alți angajați ascultând prin megafoane, a început la clubul muncitoresc Poarta Albă unul dintre cele mai teatrale și absurde procese judiciare din istoria României. Acesta a fost cunoscut sub numele de „Procesul de la Canal”.
Un spectacol judiciar într-o eră de teroare
În perioada de teroare maximă a regimului comunist, între 1948 și 1953, s-au desfășurat numeroase procese mascaradă, în care oameni nevinovați au fost trimiși la închisoare. Majoritatea acestora au avut loc într-un anonimat total. Fără venirea democrației postdecembriste, românii n-ar fi știut de existența acestor anchete și condamnări.
Procesul de la Canal: Un exemplu de publicitate excesivă
Procesul de la Canal a fost unul dintre acele procese care au beneficiat de o publicitate neobișnuită pentru acea vreme. Documentele procesului, inclusiv actul de acuzare, stenogramele interogatoriilor, rechizitoriul procurorului și sentința, au fost publicate în „Scînteia” și ulterior într-o broșură de 100 de pagini, sub titlul „Procesul Bandei de sabotori și diversioniști de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”.
Victimele: 10 angajați nevinovați
Victimele acestui proces erau 10 angajați de pe Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în prima sa variantă, cea din 1949-1953. Aceștia au fost arestați la 31 iulie 1952 și interogați de Securitate timp de aproape o lună. Procesul s-a încheiat în după-amiaza zilei de 1 septembrie 1952 cu o sentință înfricoșătoare: 5 condamnări la moarte, 2 condamnări la muncă silnică pe viață, 2 condamnări la 25 de ani muncă silnică și o condamnare la 20 de ani muncă silnică.
Condamnări nejustificate și execuții
Doar pentru doi dintre acuzați, cererile de comutare a pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viață au fost acceptate. Ceilalți trei au fost executați la 13 octombrie 1952. Comisia înființată de Nicolae Ceaușescu a concluzionat, în urma anchetei desfășurate în anii 1967-1968, că victimele erau nevinovate.
Un proces menit să ascundă deficiențele regimului
Procesul a fost de la un capăt la altul o mascaradă judiciară menită a arunca pe seama unor persoane din conducerea Șantierului responsabilitatea gravelor deficiențe din desfășurarea lucrărilor. Prin „responsabilitate” se înțelege o acțiune dușmănoasă conștientă de sabotare a lucrărilor.
Concluzie: O condamnare la moarte absurdă
Unul dintre cei condamnați la moarte, un mecanic de locomotivă de 38 de ani, a fost executat pentru că „a lăsat în ploaie un electromotor” și pentru că a refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte”. O condamnare la moarte absurdă și tragică, un exemplu al abuzurilor regimului comunist.
Sursa: Top Secret Craiova